De curând am fost voluntar la activităţile de suport desfăşurate în cadrul maratonului organizat în Bucureşti. A fost o experinţă frumoasă, prima mea experienţă de acest gen, care m-a făcut să mă gândesc foarte serios la lucrurile pe care mi le doresc şi la cine şi ce stă în calea realizării lor.
Am întâlnit oameni frumoşi, plini de energie, pe al căror chip puteai citi, pe lângă oboseala cauzată de efortul susţinut, bucuria şi satisfacţia de a fi făcut un lucru pentru ei, acel ceva ce îi făcea fericiţi. Un domn chiar mi-a mărturisit că participarea la cursa populară a fost cadoul pe care şi l-a făcut la aniversarea a 65 de ani. Mi s-a părut extraordinar şi în acelaşi timp mi-a oferit un subiect de introspecţie.
Concluzia la care am ajuns în urmă unui aprins dialog interior este una care v-ar putea fi extrem de familiară: inamicul principal al propriei mele persoane sunt chiar eu. Sigur, poate părea dur, greu de acceptat şi asumat, însă, dacă am avea curajul de a ne oferi un moment de sinceritate, privindu-ne în oglindă sau acordând atenţie trăirilor noastre, ori de câte ori acţionăm împotiva propriilor interese, ne-am da seama că de cele multe ori ne autosabotăm calea spre împlinire.
Întotdeauna există şi motive întemeiate pentru care acţionăm în felul în care o facem, pentru care amânăm sau chiar abandonăm proiecte, idei, care în prima faza ne-au entuziasmat. În cazul meu a funcţionat mult timp: nu cred că sunt pregătită. Uneori, umbre ale acestei percepţii îmi mai dau târcoale. De unde mi se trage? Mai mult că sigur din copilărie sau în societate, acolo unde îşi găsesc răspunsul multe dintre convingerile noastre limitative. Îmi era mult mai uşor să spun că nu cred că sunt pregătită decât să accept că îmi e teamă. Îmi era teamă să nu greşesc. Eram convinsă că perfecţiunea există şi că eu trebuie să o ating, în tot ceea ce fac, iar dacă nu o pot atinge, mai bine să mai aştept sau să abandonez.
Un amestec paralizant între teamă de eşec şi cu teamă de ce vor spune, ce vor crede ceilalţi despre mine, mă făcea să nu acţionez. În realitate, încăpăţânarea de a avea lucrurile sub control şi refuzul de a-mi arăta vulnerabilitatea şi de a ieşi din propria-mi zona de confort îmi erau duşmani. Îmi doream că toţi ceilalţi să mă placă, să mă valorizeze, să fie mândri de mine, să mă aprecieze şi mă temeam de reacţia lor în cazul unei eventuale imperfecţiuni. Puneam mai mult preţ pe ei decât pe dorinţele mele.
În timp, am înţeles că lucrurile pot stă şi altfel. Am înţeles că sunt 100% responsabilă pentru gândurile şi acţiunile mele şi că nu pot controla felul în care ceilalţi mă percep. Aşteptările lor sunt ale lor, la fel şi dezamăgirile, aşa că am încetat să îi mai responsabilizez pe ceilalţi pentru modul în care acţionez.
Am învăţat să nu mă mai amăgesc. Am înţeles că merit, că este vorba despre mine şi despre viaţă mea. Am început să cred în mine şi să găsesc metode pentru a-mi întări încrederea în propriile forţe. Am învățat, m-am (re)descoperit.
Mi-am dat voie să greşesc şi mi-am deschis mintea către noi posibilităţi. Am învăţat să cer ajutor. Am crescut că om, m-am dezvoltat. Mi-am dat voie să fac toate aceste lucruri, asumându-mi că nu sunt perfectă, bucurându-mă de mine şi de imperfecţiunea reuşitelor mele. Am învăţat că ceea ce consider eu eşec sau succes este doar feedback pe care viaţă mi-l oferă în dar. Am învăţat că privilegiul unei vieţi este să fii cine eşti.
Dacă îţi doreşti să afli ce te ţine în loc şi să oferi noi perspective feedback-ului primit de la viaţă, te aştept cu drag la workshopul Maestru în autosabotaj care va avea loc joi, 19 octombrie, în cadrul programului Fitness Interior.